Diana Maris

Am observat  din  imobilul unde locuiam inainte,pe strada Tudor Vladimirescu ca se stransese o gasca de pisici vagaboande care isi faceau veacul la tomberonul din curtea blocurilor.
Stateam singura intr-un apartament  cu 3 camere la etajul II  si  fereastra de la bucatarie dadea spre curtea interioara.
Asa am ajuns sa il vad zi de zi, viteaz pe metereze pe un motan vargat urat, urat cum nu va puteti imagina!
3 lucruri stia sa faca …sa manance din gunoi, sa se bata  cu ceilalti motani si sa zicem asa…sa iubeasca.
Viata unui motan vagabond nu este usoara si el era cel mai clar exemplu…murdar,mirosea ingrozitor, avea o ureche muscata a carei rana parea ca  nu se mai vindeca si schiopata mereu.

Vecinii il inghionteau cand  le iesea in cale…il loveau cu matura si ii prindeau labutele la usa cand incerca sa intre in bloc iar copiii erau avertizati sa nu il atinga.
In plus cei care veneau in vizita strambau din nas cand il vedeau …aveau o singura reactie..’ Ce motan urat!’
Chiar eu  am tipat la el cand l-am vazut ca s-a cuibarit  pe capota masinii mele.

Puteai sa il certi oricat ,el avea mereu aceeasi reactie …venea spre tine ,mieuna prietenos si era de ajuns sa il atingi si incepea sa toarca.
Putini  se incumetau insa la dragalasenii cu Vargatu’.

Intr-o seara cand ma intorceam de la serviciu i-am dat cateva claxoane  pentru ca se culcase la marginea strazii pe locul meu de parcare.
Era un trafic infernal  si doream sa se miste mai repede caci ii incomodam pe ceilalti soferi.
Cum motanul nu se misca, am parcat in graba intre pomii de pe alee si m-am dus la el cu inima stransa,convinsa ca se intamplase  ceva rau.
Vargatul statea intins intr-un cerc ud iar blanita de pe burta ii era rosie de sange.
Il lovise o alta masina probabil iar viata lui se apropia de sfarsit.
A fost primul si singurul moment cand l-am luat in brate trecand peste orice retinere.
Incepuse sa toarca incet si in acel moment mi  s-a parut ca tin in brate cea mai adorabila pisica din lume.
Chiar si in cea mai mare suferinta acest motan vagabond nu cerea decat putina atentie si compasiune poate…
A murit la putin timp in mainile mele invatandu-ma ce inseamna bunatatea pana la umilinta a fiintelor de langa noi si ii sunt recunoscatoare pentru asta.

Toata viata mea de pana acum am cautat frumusetea sub toate formele ei.
Acest biet motan urat, murdar care nu avut niciodata un nume sau un stapan mi-a aratat in seara aceea ca frumusetea nu poate exista decat daca este dublata de bunatate.

Aceste randuri le scriu in special pentru toti cei  care cred ca au drept de viata si de moarte asupra fiintelor necuvantatoare din jurul nostru.
Si din pacate acestia nu sunt putini.
Lideri politici locali si de la centru vorbesc tot mai mult despre eutanasiere ca singura solutie pentru animalele fara stapan din Romania.
Sunt ingrozita de procedeul acesta atat de barbar!
Sunt sigura ca vor incerca sa ma convinga aratandu-mi cifre,statistici si costuri,spunandu-mi ca problema ‘nu trebuie abordata la modul sentimental’.
Chiar unii ziaristi vin cu titluri halucinante ‘Intretinerea unui caine mai scumpa decat alocatia unui copil”!?
Am citit si m-am minunat cata rea-vointa!

In tot acest timp zeci de asociatii pentru protectia animalelor spun ca solutia este sterilizarea animalelor care nu sunt bolnave si lasarea lor in libertate.
Nemaiputand sa se inmulteasca vor fi tot mai putine pe cale naturala.

Si la final va dau un link a unei  piese extraordinare a celor de la trupa Taxi! Au stiut sa redea in versuri pline de umor  problema cainilor comunitari:)Dati un click aici:

http://www.youtube.com/watch?v=1QUJ1hj_x8I

Diana

7 aprilie 2011

Ninge iar pe strada mea.

De la fereastra vad casele de peste drum imbracate din nou in alb…iar astazi, fulgii danseaza in aer mai frumos ca niciodata.Ii vad cum cad, leganandu-se usor unii dupa altii si ma intreb cum vad ei lumea in scurtul drum pana pe pamant .
Cu siguranta unii fulgi zaresc in centrul orasului cativa oameni agitati fugind incolo si incoace sub stratul alb si stralucitor…altii, vad copiii care au iesit cu sania pe strada.Sunt veseli si fericiti, asa cum, numai in vremurile minunate ale copilariei pot fi.Pe acestia ii saruta pe obraz, iar micutii stiu ca fulgii de nea ii iubesc si de aceea se bucura intotdeauna cand vine zapada.

Pe o strada mai laturalnica fulgii de nea au zarit prin geamul prafuit un batran si o batrana.Stau tristi si tacuti in odaia lor caci pentru ei zapada nu mai inseamna demult altceva, decat griji si vremuri grele si chiar daca fulgii de zapada ar vrea sa le bata in geam ,auzul lor a slabit si anii au asternut in calea lor uitarea.Au uitat sa mai vada dansul fulgilor de nea.

Alti fulgi au vazut pe o strada pustie, un biet catel caruia nimeni nu i-a pus vreodata un nume.El este doar un maidanez alb cu negru care isi misca piciorusele repede-repede prin zapada iar fulgii nazdravani se agata de blanita lui,cad si i se aseaza pe bot si pe urechiuse si ii acopera ochii.
Ah,daca ar putea vorbi, fulgii pufosi l-ar duce la un stapan iubitor, caci in caderea lor, sigur au vazut vreunul…

Pe strada mea, la o singura fereastra, fulgii de zapada vad pe cineva…e o tanara femeie care s-a oprit  sa ii vada si sa urmareasca dansul lor vrajit.Gandul ei e departe si are multe de facut astazi ,dar numai pentru o clipa   s-a asezat la geam.I se pare ca fulgii ii zambesc si se leagana in aer atat de frumos inainte de a cadea pe jos si a disparea.
Iar ea se gandeste ca,tot asa sunt cateodata si visele ei…niste fulgi de zapada care cand ajung pe pamant se topesc ca si cand nu nu ar fi existat niciodata.

Diana
22 ianuarie

A fost odata ca niciodata, pe verzi meleaguri mioritice, o oita mititica si balaie care desi facea parte dintr-o turma mare,isi petrecea timpul intr-un patratel al ei de iarba preocupandu-se doar de ceea ce ii placea. Zilele oitei erau luminoase si linistite,caci era pe atunci foarte tanara si nu avea avea nori de responsabilitati si nici ganduri de marire.
Curand oita crescu si nu ii mai ajungea pajistea unde pascuse.
Auzise ea, ca undeva. mai departe era o pajiste urbana pe langa care masinile alergau turbate incolo si incoace si unde multe oite colorate isi duceau traiul.
Asa ca oita noastra se muta si locuia de pe acum la oras,un trai relativ linistit ca si al celorlate oite.
Timpul trecu, asa cum trece el pe furis, iar oita se trezi dintr-o data o oaie in toata regula.
Acum zilele oitei erau un iures. Oita se trezea de dimineata cu vise si ambitii organizand in cap toate sarcinile pe care le avea de indeplinit. Ii placea viata si era absolut convinsa ca asa trebuiesa fie, cu asumarea tuturor responsabilitatilor pe care oitele trebuie sa si le asume cand devin oi.
Astfel, luand modelul unor alte oite, care au ajuns pe pajistea lor, ceea ce visa sa ajunga si ea,oita noastra a inceput sa isi croiasca drum prin viata.
A avut multe neajunsuri dar si mai multe multumiri.
La un moment dat oitei,incepu iarba sa nu ii mai placa si gura sa nu ii mai taca.
Vedeti voi,a crezut,ca toate celelalte oi sunt ca ea,ca toate vad ce vede ea si simt cum simte ea.
Numai ca ,dupa cum avea sa afle, oitele numai aparent sunt toate la fel.
Oita a incercat sa se apropie de celelate oi(de ambe sexe) in felul sau,sa le vorbeasca pe limba ei numai ca s-a trezit ca unele nu pricepeau ce dorea ea sa exprime si in loc de versuri primea priviri piezise si sfaturi despre cum ar trebui sa se schimbe si sa faca ceea ce faceau toate oitele de pe acea pajiste urbana.
Dar oitei nu ii placeau drumurile batatorite si de aceea incerca cateodata sa iasa in evidenta cu ce putea, spre supararea altor oi de prin preajma care incepura sa o dojeneasca de cate ori avura ocazia.
Desi nu isi dadu seama,sub influenta altora,in decursul timpului, oita se schimba destul de mult.
Incepu sa devina mai retrasa petrecandu-si timpul cu gandurile ei de care nici ea nu mai era sigura ca o duceau la bine sau la rau.
Numai ca nici asa nu gasi multumirea.
Astfel ca oita deveni din ce in ce mai trista.
Supararea ei ii facea pe cei care ii erau aproape sa o indrageasca iar pe unii sa profite de ea.
Intr-o zi de vara cand soarele era stralucitor, oita pleca undeva departe si de acolo de la mii de kilometri de pajistea ei incepu sa reflecteze ce era de facut.
Oita isi dadu seama ca in toti acesti ani de cand plecase de pe pajistea natala,ea se uitase pe sine.Nu o facuse intentionat, doar ca fusese atat de ocupata sa indeplineasca responsabilitatile vietii sale de oita, incat se ignorase pe ea insasi, se uitase.
Acum oita nu isi mai incapea in lana de bucurie caci isi promisese ca nu va mai uita de ea niciodata nici chiar cand isi va indeplini responsabilitatile vietii sale agitate si va cauta mereu sa fie cat mai aproape de ceea ce era important pentru sufletul ei,nepermitandu-si niciodata sa se piarda pe sine din nou.

Diana
18 noiembrie